miercuri, 27 aprilie 2011

DESPRE MANDRIE


Despre mandrie indeobste
Sa privim, mai intai de toate, mandria. Mandria! Care dintre noi nu a intalnit-o? Care dintre noi nu s-a intepat in spinii ei? Cine nu a indurat batjocura si biciuirile ei? Cu totii o cunoastem din viatnoastra, caci o intalnim adeseori. O aflam pretutindeni unde traiesc oameni. Alearga pe strazi, se arata trufasa si ingamfata prin piete, paseste plina de sine prin locurile publice. Troneaza plina de importanta in fotoliile moi ale institutiilor. Intra chiar si in biserica, manifesta o trufie fariseica. Patrunde pana si in chiliile calugarilor.
Ea razbate din orice persoana de vaza, se iveste aproape la fiecare fereastra. Esteplina de sine, trufasa, sulemenita si fardata, si trece increzatoare si multumita de sine pentru a fi vazuta de toti. Firea ei nu ii ingaduie sa se ascunda. Ea vrea sa straluceasca si sa uimeasca. Vrea sa fie obiectul atentiei si al admiratiei tuturor. Ea singura se arata pe sine si, pentru a fi vazuta de pretutindeni, cauta sa stea la inaltime. Mandria cauta sa urce tot mai sus. Uneori chiar se avanta spre inaltimi ametitoare.
Cand diavolul L-a ispitit pe Iisus Hristos a facut-o pe inaltimea unui munte. Nu s-a coborat in adancul suferintelor si umilintelor, asa cum Dumnezeu Tatal a facut mai tarziu cu Mantuitorul, ci L-a ridicat pe loc inalt, fagaduindu-I lucruri mari: imbelsugare, slava omeneasca si stapanire asupra lumii intregi. Facea multe fagaduinte, dar putea el, oare, sa dea ceva? Nu, pentru ca el insusi nu are nimic, decat numai rautatea, mandria si focul iadului.
Asa cum a facut duhul cel viclean cu Iisus Hristos, ridicandu-L pe muntele inalt al ispitelor, asa face si cu noi; ne ridica pe inaltimi, ne cumpara cu fagaduinte mincinoase si inselatoare, ne prinde cu laude lingusitoare, ne trufeste in ochii nostri, ne proroceste belsug, bogatii si slava, ne asaza pe un loc inalt, ce nu ne este propriu, unde ni se poate face usor rau de inaltime si de unde ne poate dobori cu usurinta in prapastia vesnicei pierzanii. Si cu cat ne ridica mai sus pe scara mandriei, cu atat mai adanc ae va azvarli de acolo, si cu atat mai ingrozitoare va fi prabusirea.

Treptele mandriei
Slava desarta
Trei sunt treptele mandriei. Prima, inofensiva la prima vedere, este slava desarta. Diavolul este viclean si nu-l inalta pe om dintr-odata la o inaltime ametitoare, ci cauta, mai intai, sa trezeasca in el nazuinta dupa dobandirea slavei. Slava desartainseamna cautarea slavei omenesti - paguboasa, goala, desarta. Marele cunoscator al virtutilor si patimilor omenesti si fin psiholog al vietii duhovnicesti, Sfantul Ioan Scararul, socoteste ca slava desarta si mandria sunt momente diferite in evolutia aceleiasi patimi. Dupa cuvintele sale: "diferenta dintre aceste doua patimi este aceeasi ca dintre copil si barbat... Slava desarta este inceputul, iar mandria sfarsitul". Omul iubitor de slava desarta a simtit gustul dulcetei otravitoare a slavei omenesti si de aceea cauta numai lingusiri si laude.
Aceasta patima isi arata intreaga sa vrajmasie fata de Dumnezeu inca din pantecele mamei. Iubitorul de slava desarta cauta si inseteaza dupa slava atunci cand aceasta apartine numai Dumnezeului Celui Vesnic (Deuter. 32, 3; Luca 2,14). Cuvantul lui Dumnezeu striga totdeauna si pretutindeni: "Fie slava Domnului in veac!" (Ps. 103, 31)
Psaltirea, mai cu seama, este plina de preamarire adusa lui Dumnezeu si de cununi de lauda pentru lucrarile Lui minunate (Ps. 135, 137,145-l50). Si iata, iubitorul de slava desarta uita ca si el este chemat sa aduca slava Creatorului. El, sarmanul, indragostit de sine, se crede el insusi dumnezeu si cauta slava pentru sine.
De aceea, Sfantul Ioan Scararul are dreptate atunci cand il numeste pe omul iubitor de slava desarta "crestin inchinator la idoli". Si mai neobisnuit este faptul ca slava desarta se poate strecura chiar si in sufletul credincios si evlavios. Un astfel de om incepe sa se laude chiar si cu faptul ca il slaveste pe Dumnezeu. Slava desarta nu cunoaste nici un fel de oprelisti si hotare.
Ea gaseste pretutindeni prilej de iubire si lauda de sine. Sfantul Ioan Scararul a dezvaluit acesta in chip deosebit in urmatoarele cuvinte: "Asa cum soarele straluceste la fel pentru toti, tot astfel si slava desarta se lauda cu toate virtutile, straduintele.
De pilda, sunt stapanit de slava desarta cand postesc; ingaduindu-mi insa o anumita mancare, ca sa nu fie cunoscut de ceilalti postul meu, iarasi ma stapaneste slava desarta pentru chibzuinta mea; imbracandu-ma in haine luxoase sunt biruit de desertaciune, schimbandu-le in haine nearatoase. Iarasi sunt stapanit de modestia mea. Incep sa vorbesc, slava desarta ma cuprinde; voiesc sa tac, iarasi slavei desarte ma predau. Oriunde voi azvarli acest spin el tot cu varful in sus va sta."
Mare nenorocire este slava desarta, caci in toate isi poate afla hrana. Cu ce nu se lauda, oare, un om? Cu bogatia sa, cu frumusetea, mintea, darurile, vesmintele, virtutile, ba chiar si cu patimile sale, totul poate sluji ca prilej de slava desarta. Indeosebi femeile au slabiciunea de a se lauda si a se bucura cand sunt laudate.
Atat de adanci sunt radacinile slavei desarte in inima omului incat, daca acesta nu are nimic deosebit cu care sa se laude, incepe sa se mandreasca cu funda, cu palaria sa, sau chiar cu pana de la palarie. Priviti-i pe cei mici! Si in inimile lor curate incepe, inca de timpuriu, sa rasara floarea otravitoare a slavei desarte.
Fetitele se lauda cu rochiile, bratarile si papusile lor, iar daca li se spune cumva ca hainutele sau jucariile lor nu sunt frumoase se simt ranite si incep a plange. O, cata slava desarta umple inima unui baietel care a primit ingaduinta de a purta putin ceasul unchiului! El iese afara la prietenii lui de joaca si incepe sa se laude in fata lor. Nu ingaduie nimanui sa atinga pretiosul obiect. Iar cand uimirea si invidia incep sa se zugraveasca pe chipurile celorlalti, atunci slava desarta si bucuria micutului trufas nu mai are granite. Daca slava desarta rasarita in sufletul inca nevinovat al copilului nu este grabnic inabusita, va creste curand si va deveni boala primejdioasa pentru acel suflet.
Slava desarta nu face diferenta de neam sau clasa sociala. Asa dupa cum o boala poate atinge pe oricine, tot astfel si slava desarta se poate incuiba in orice om. Oamenii insemnati afla in maretie prilej de slava desarta. Dar si simplii muritori stiu sa afle in sine ceva cu care sa se mareasca. Blaise Pascal, cu profunzimea sa de cuget, exprima acest fapt in urmatoarele cuvinte: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in inima omului, incat si ostasul, si slujitorul, si bucatarul, si hamalul, se lauda, si fiecare vrea sa aiba admiratorii sai. Si filosofii vor sa ii aiba pe ai lor; si aceia care scriu impotriva acestui lucru vor sa castige slava, ca aii scris bine; si aceia care citesc cele scrise vor sa se mareasca cu aceasta, ca le-au citit; si eu, care scriu acestea, poate am aceeasi dorinta; si poate o vor avea si aceia care vor citi acestea scrise de mine..."
Aici, in ironia lui Pascal se poate distinge durerea sa in fata situatiei tragice in care se afla sufletul omului cazut. Si intr-adevar, slava desarta este rezultat al caderii. Pana lacaderea in pacat, primii oameni, in rai, nu cunosteau nici mandria, nici slava desarta. Cata vreme omul a fost vrednic de fericire, nu a cautat slava, ci dadea salva Creatorului sau. De cand a devenit vrednic de plans, a inceput sa inseteze sa fie fericit si laudat de altii.
Intalnim slava desarta nu numai la cei din lume, ci si la oamenii duhovnicesti. Iar daca la mireni ea este primejdioasa, la oamenii duhovnicesti este aducatoare de pierzanie. Pe langa aceasta, interesant este si faptul ca slava desarta poate sili pe om sa se nevoiasca, sa se trudeasca, sa se roage, sa posteasca si sa dea milostenie. Dar toate aceste nevointe duhovnicesti sunt atat de nefolositoare celui stapanit de slava desarta pe cat de nebunesc este a turna apa intr-un urcior spart. Fariseii, despre care ne relateaza Sfanta Evanghelie, nu savarseau ei, oare, din dorinta de slava desarta toate faptele bune? Si in loc sa primeasca rasplata de la Dumnezeu pentru nevointele lor, ei au auzit din gura lui Hristos cuvintele pline de osanda: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici!" (Matei 23,14).
Acela care se slaveste pe sine, si cea mai buna fapta de va savarsi, nu are nici un folos din aceasta, de va cauta slava omeneasca. Pentru aceea si Iisus Hristos ii povatuieste pe ucenicii Sai: "Luati aminte ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; astfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua; si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie" (Matei 6,1-4).
Mantuitorul sugereaza aceeasi pazire atenta de slava desarta si in rugaciune, si in post, precum si indeobste in savarsirea tuturor faptelor bune si bineplacute. Nu in zadar slava desarta este asemuita de unii Sfinti Parinti cu o mica furnica taratoare. Oricat de mica ar fi ea, poate distruge marile roade ale virtutilor. "Furnica", spune Sfantul Ioan Scararul, "asteapta secerisul graului, iar slava desarta asteapta strangerea bogatiilor." Prin bogatii, aici, trebuie sa se inteleaga truda duhovniceasca si virtutile dobandite.
Furnica se bucura ca va avea prilejul sa fure un bob, iar slava desarta se bucura ca se va putea lauda cu nevointele savarsite. Dar prin puterea legilor duhovnicesti, in clipa in care te lauzi cu binele pe care l-ai savarsit l-ai si pierdut. Pentru ca, daca vei cauta slava de la oameni, iti primesti deja rasplata aici si te lipsesti de rasplata in ceruri.
Sfantul Episcop Teofan Zavoratul numeste slava desarta cel mai vatamator si lingusitor vrajmas. "Acesta il face pe om sa fie asemenea unui muncitor, care oricat ar castiga, risipeste imediat tot castigul, fara sa lase ceva si pentru ziua de maine. Acela care se slaveste pe sine si-a castigat deja rasplata si nu are ce sa astepte sa-i fie dat in viitor. El este totdeauna gol, asemenea aceluia care risipeste tot ce are. Gol se va infatisa si in lumea de dincolo. Numai pacatele sale il vor insoti, iar faptele bune, care i-ar fi putut fi de folos pentru a birui pacatele, nu vor avea nici o valoare.
Iata cat de ucigatoare este paguba pricinuita de slava desarta." Nebunia slavei desarte consta in faptul ca te sileste sa te trudesti in zadar, rapindu-ti rasplata pentru truda. "Nevoitorul stapanit de slava desarta", spune plin de intelepciune Sfantul Ioan Scara-rul, "isi pricinuieste siesi doua rele: primul, ca isi istoveste trupul, iar al doilea, ca pe langa aceasta nu primeste nici o rasplata pentru truda sa." Omul stapanit de slava desarta seamana cu gaina proasta. De cum a ouat un ou ea se lauda, cotcodacind, astfel incat sa fie auzita.
Dar in felul acesta nu-si face decat ei rau, caci de cum o aud oamenii ii si iau oul. Tot astfel si demonii rapesc de la omul stapanit de slava desarta binele savarsit. Crestinul iubitor de slava desarta este intotdeauna nechibzuit, dupa intelepciunea dumnezeiasca. Din desertaciune, el se lauda inaintea tuturor cu bogatiile pe care le-a adunat. Si cel care isi arata multora comorile, acela negresit va fi jefuit de hoti.
Trufia
A doua treapta a mandriei este trufia. Satana este cel care il asaza pe omul trufas pe o treapta mai inalta decat cea pe care se afla iubitorul de slava desarta. De aceea, aici si placerea este mult mai mare, dar si ameteala pricinuita de inaltime este mai puternica. Trufia se naste din slava desarta, asa precum fluturele se naste din omida. Daca slava desarta se multumeste sa se agate, trufia zboara in inalt, asemenea fluturelui. Omul slavei desarte se multumeste numai sa iubeasca totul la propria lui persoana, pe cand trufasul este atat de indragostit de sine incat nu numai ca isi admira la nesfarsit propriile calitati, dar chiar nu ii place aproape nimic din ceea ce vede la ceilalti.
El gandeste despre sine ca este cel mai destept, cel mai vrednic, cel mai 
desavarsit. Cel iubitor de slava desarta asteapta numai laude si din ele se desfata; cel trufas nu stie de ce sa se mai bucure: de laudele care ii sunt aduse sau de umilintele pe care el le arunca asupra ceilalti. Iubitorul de slava desarta se simte bine si in cercul re*strans, local, al falsilor sai prieteni si lingusitori. Daca nu sunt dintre acestia atunci el se desfata chiar si cu laudele pe care el singur si le aduce: "Vezi, cat esti de frumos! Ce tinuta dreapta ai! Ce podoabe frumoase porti! Cat de frumos canti!" s.a.m.d.

Omul trufas nu se multumeste sa-si stie suprematia. El nu se satura nici cu recunoasterea venita din partea celor apropiati lui. El vrea sa fie cunoscut de un cerc cat mai larg de oameni. Vrea sa straluceasca, sa lumineze, sa fie cinstit de toti. Si pentru ca vede ca trufia celorlalti stinghereste zborul propriei sale trufii incepe sa umileasca si sa osandeasca pe toti si toate. Daca cumva vede vreo patima la vreun rival de-al sau, il da in vileag cu cruzime in fata tuturor.
Si atunci gandul tainic pe care-l are este urmatorul: "Vedeti cum e acela! Cat de rele sunt faptele lui! Cat de josnic ii este sufletul! Eu nu'sunt ca el!" Daca vede la rivalul sau virtuti, nu numai ca nu se pleaca inaintea lor, dar chiar rade de ele cu o ironie amara. Daca vreun rival al sau este daruit cu daruri si se remarca prin ceva, atunci il va numi orgolios si iubitor de slava. Daca este evlavios, il va huli ca fiind fatarnic.
Daca este econom si modest in imbracamintea pe care o poarta, il va numi zgarcit. Si in plus va cauta ca toti ceilalti sa fie de acord cu el. Slava desarta are o vedere obtuza si se multumeste numai sa-si vada calitatile si sa culeaga laude pe seama lor. Trufia are un orizont mai larg de cuprindere.
Ea nu rabda nimic care sa o umbreasca. Iubitorul de slava desarta traieste mai putine clipe amare decat cel trufas. La omul iubitor de slava desarta pedeapsa se afla mai mult ascunsa dincolo de mormant.
Pe cand pentru cel trufas chinul pricinuit de trufie incepe inca de aici, de pe pamant. Cel mai adesea strans legata de trufie este si pizma, iar aceasta poarta cu sine propria pedeapsa.
Cel trufas este si manios. Iar cel manios singur isi atata focul suferintei lui. Trufia se aprinde de la focurile iadului. Ea promite victimelor sale mari desfatari, imbatare ametitoare, marire in ochii celorlalti, cand de fapt nu duce decat la rusine inaintea oamenilor intelepti si izgonire de la Dumnezeu. Omul trufas, oricat de destept ar parea in ochii proprii, el nu este, de fapt, decat un biet nebun.
El crede ca va afla o desfatare inalta pentru sufletul sau in satisfacerea propriei trufii, dar precum un narcotic, ca si cum ar lua opium, de fapt, prin trufie, se otraveste singur pe sine. Cate nelinisti, cate griji, cate patimi clocotinde nu vom afla in sufletul omului trufas iubitor de marire! Acesta crede ca are intotdeauna dreptate. Dar, oare, pot toti oamenii din lume sa fie de acord intru toate cu el? Si iata, de cum se vede contrazis, fierbe si incepe sa sufere.
El este indragostit de sine insusi si vrea ca si ceilalti sa-l cinsteasca, sa se minuneze de el. Dar, poate el sa faca din toti oamenii admiratorii sai? Unii incep sa-l critice, altii chiar sa il dea in vileag. Iar el nu poate sa suporte asa ceva si incepe sa sufere cumplit. Numeroase sunt suferintele trufiei nebunesti, inca de aici, de pe pamant, dar negrait mai grele sunt suferintele pricinuite de aceasta in lumea de dincolo.
"Acela care se inalta pe sine, se va smeri", spune Mantuitorul. Pentru trufie dreptatea cereasca a ales cea mai cumplita pedeapsa, umilinta, si anume umilinta vesnica si nesfarsita.
Trufia este o trasatura diavoleasca. Asa cum diavolul isi afla desfatarea in aceea ca pricinuieste suferinte si necazuri oamenilor, tot astfel si cel trufas cauta ca prin acoperirea de rusine, osandirea si dezonoarea adusa celorlalti sa ramana el la loc de cinste printre oameni. Trufia isi aduce singura lauda. Tot astfel se lauda si fariseul in templu, osandindu-l pe vamesul care se caia. Ea nu suporta alte pareri, nu poate indura sa fie criticata. Cel trufas isi vede numai propriile calitati si se supraestimeaza. Despre ceilalti vorbeste cu mandrie, uneori cu bunavointa, rareori cu ingaduinta, dar cel mai adesea cu dispret. Ii subapreciaza pe cei egali lui.
Este crud si grosolan cu cei aflati pe pozitii inferioare, iar pe cei mai talentati decat el, sau pe cei aflati in pozitii mai inalte ii trateaza cu condescendenta si mila, dar daca se lanseaza intr-o discutie mai deschisa cu acestia, veti vedea ca, dintre toti acestia, tot pe sine se va pune pe primul loc. Desigur, si in trufie exista diferite trepte si nuante.
Unul este trufas intr-o masura mai mica, un altul este parjolit de marire de sine. Unul simte ca trufia este o patima, dar parca neputincios sau lipsit de vointa de a lupta cu ea o ascunde cu dibacie, pe cand un altul este trufas cu nerusinare.
Aici joaca un rol insemnat si treapta de dezvoltare mentala, educatia si cultura generala a celui stapanit de aceasta patima. Cel neinvatat va fi un prost trufas. Intelectualul este un trufas rafinat, daca putem spune astfel. Cel neinvatat se va certa in chipul cel mai grosolan daca este contrazis sau dat in vileag cu ceva. Cel cu educatie va cauta sa te cucereasca prin unele calitati ale lui, in asa fel incat sa te castige ca lacheu al iubirii lui de marire. Dar si intelectualul, sub influenta mandriei care mocneste in el, poate sa foloseasca mijloacele grosolane ale celui neinstruit. Si la unul, si la celalalt patima ramane, in esenta ei, una si aceeasi. Ea este asemenea sarpelui: daca o calci, te musca.
In societate, unde se dezbat unele probleme de interes general, cel trufas se va da in vileag prin faptul ca intotdeauna ii place sa-si impuna propria parere. El este dispus oricand sa se contrazica cu ceilalti, gaseste intotdeauna ceva de obiectat, este mare maestru in critica, si se simte extrem de jignit daca tocmai el este cel criticat sau contrazis. Trufasul iubeste batjocura. Acesta gaseste intotdeauna la ceilalti ceva sa zeflemiseasca.
Neajunsurile caracterelor acestora sunt, mai cu seama, jucaria preferata pentru gura lui necurata. Daca insa nu are nimic de obiectat la vreun om desavarsit, incepe sa batjocoreasca nasul sau barbia stramba a acestuia. Omul trufas poate creste in mandria sa pana acolo incat sa ajunga sa batjocoreasca pe toti si pe toate, cu exceptia propriei persoane.

Trufia ii face pe oameni rai, neprietenosi, artagosi, sa tina minte raul, maniosi, neiertatori si vesnic dusmanosi. Puneti doi oameni mandri sa traiasca impreuna. Asezati-i intr-un palat mare si frumos! Prea mici li se vor parea spatioasele incaperi. Nu se vor putea suporta unul pe celalalt. Se vor certa neincetat. Fiecare dintre ei va considera ca el are dreptate. Daca ciocnesti doua pietre de cremene vor iesi scantei, nu faina. Cel trufas nu se va domoli niciodata. Daca cineva ii va da un sfat bun sa fiti siguri ca nu-l va urma. Va face fiecare tot dupa voia sa, chiar daca aceasta nechibzuinta a sa ii va pricinui mari necazuri.
Trufia tulbura linistea familiilor, a satelor, insangereaza sezatorile, nuntile si oamenii, razvrateste orasele, aprinde lumea intreaga si ii invrajbeste pe oameni unii cu altii. Nimic nu distruge viata in prietenie si randuielile in comunitate mai mult ca trufia. Ea destrama, caci nu cunoaste nici smerenia, nici dragostea, care sunt singurele care unesc, contopesc si zidesc.
Tot omul trufas isi este siesi un fel de dumnezeu. Si asa cum divinitatii i se acorda o atentie si o cinstire deosebita, tot astfel si el, dintre toti oamenii, vrea jertfe si cinstire, respect fata de persoana proprie, fara sa se simta prin aceasta dator cuiva cu ceva. Un astfel de om, odata ce s-a inradacinat definitiv in aceasta marire de sine aducatoare de pierzanie, poate ajunge cu usurinta si la cea de a treia si cea mai infricosatoare treapta a mandriei si anume mandria impotriva lui Dumnezeu insusi.

Mandria impotriva lui Dumnezeu
Pana la aceasta treapta se inalta Lucifer, cel fara de masura. Dar aceasta inaltime a fost atat de ametitoare chiar si pentru el, incat nu a putut sa ramana acolo si a cazut. El isi zicea in cugetul sau: "Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza jiltul meu!... Asemenea cu Cel Preainalt voi fi" (Isaia 14, 13-l4). Dar aceasta mandrie l-a doborat in cele mai de jos ale pamantului.
Prin inselaciune i-a ispitit Satana spre o astfel de mandrie si pe protoparintii nostri in rai. Veti fi ca Dumnezeu!... (Facere 3, 5), le spune el. Si primii oameni, care au pornit pe calea inselatoare a mandriei, au cazut, si au cazut adanc, incat nu se mai puteau ridica singuri si trebuia ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Iubirea intrupata, sa Se pogoare pe pamant spre a ne rascumpara si mantui.
Veti fi ca Dumnezeu! Ce ademenire mare si minunata in aparenta! Cine nu si-ar dori sa fie ca Dumnezeu! Dar problema este ca diavolului nu ii sta in putinta sa ne faca asemenea lui Dumnezeu. El este mincinos. Fagaduintele lui sunt desarte. Ademenindu-ne catre inaltimi, ne arunca de acolo tocmai in adancuri.
Adam si Eva au vrut sa fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s-a intamplat? In unele privinte ei au cazut chiar mai prejos decat animalele. Se vede limpede din istoria urmasilor lor nefericiti intarirea acestui trist adevar. Si iata, din momentul tragic al caderii din rai, oamenii merg ca niste orbi pe calea mandriei, neincetat inseteaza sa se inalte si cad neincetat. Si cu cat zboara mai sus, cu atat cad mai rau. Intregul zbucium al lumii insangerate in care traim astazi isi are obarsia in mandrianebuneasca.
Ea este pricinuitoarea tuturor marilor caderi ale omului modern. Cati scriitori, cati filosofi, cati politicieni, cati cuceritori au uitat, orbiti de mandrie, ca, totusi, si ei sunt simpli muritori, si au purces la savarsirea de fapte marete si peste puterile lor si, inaltandu-se impotriva lui Dumnezeu, si-au sfarsit sarmana lor viata, unii in boli ingrozitoare, altii complet distrusi, iar altii in deplina umilinta, nebuni, iar toti dimpreuna: in iad!
Dumnezeu insusi celor mandri le sta impotriva (Iacob 4, 6). Duhul mandriei contrazice intotdeauna si nu vrea sa primeasca invatatura de la nimeni. El este despotic, foarte iubitor de sine si crud. Cel mandru ar prefera mai degraba sa i se ia viata decat sa fie demascat si umilit. El doreste sa conduca si sa existe competitie.
Vrea sa fie asemenea lui Dumnezeu. "Asa precum chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant, nici monahul cu inima mandra nu vrea sa faca ascultare", spune Sfantul Ioan Scararul. Cel mandru nu va recunoaste niciodata ca este vinovat de ceva.
Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhov-niceste pe un frate ce se trufea, la spovedanie. Iar acesta, orb fiind, zise: "Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru." Auzind acestea, preainteleptul batran zise catre el: "Si ce alta dovada mai vadita a patimii acesteia poti da, fiule, decat cuvantul ce l-ai spus: nu sunt mandru ..."
Neamul omenesc, cazut, al veacului acestuia nu vrea sa recunoasca mandria ca pacat, ci o socoteste a fi o virtute. Atat de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, incat nu batjocoreste mandria satanica, ci smerenia.
El considera ca ceva firesc atunci cand cineva da dovada de mandrie. A fi mandru se impune ca o datorie si pricina de lauda. Orice om, astazi, trebuie sa aiba ca tel propria sa demnitate, sa-si pastreze cinstea, sa-si apere propria persoana. Dar dincolo de toate aceste cuvinte - cinste, demnitate, ambitie - se ascunde mandria nebuneasca. Dati in vileag un astfel de "cavaler" al "nobilului" orgoliu in vreun pacat al sau! Nu va putea indura o astfel de jignire cu smerenie crestina, ci de indata se va infuria si va colcoti.
Si in vapaia "nobilei sale manii" va straluci chipul mandriei lui satanice. Daca mandria este o calitate morala atat de inalta, de ce Iisus Hristos nu spune nicaieri: "Fiti asemenea Mie mandri! Aparati-va cinstea! ci porunceste tocmai contrariul: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima" (Matei 11, 29), "Cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt" (Matei 5, 39)? Nu, mandria este intuneric, iar intunericul nu are partasie cu lumina.
Dupa cuvintele inteleptului Iui Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul, cel mandru nu are nevoie sa fie ispitit de diavol, "caci el s-a facut siesi si diavol, si vrajmas." Precum iubeste diavolul aurul, asa si cel mandru isi apara patima ce se ascunde inlauntrul lui.
Acesta nu rabda, cum am spus, nici o mustrare. Iar dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul "acela care alunga mustrarea isi arata dragostea sa pentru pacat." Pentru aceasta omul mandru de astazi a ajuns la o cadere atat de adanca, din pricina faptului ca prin "nobila sa mandrie"a alungat orice indrumare, si a ascuns in spatele cinstei sale toate necuratiile!
"
E propriu celor inalti cu cugetul sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile", spune acelasi sfant parinte"Cei mandri sunt nelinistiti, au duhul pornit intr-o dispozitie razboinica. Daca totul se desfasoara in favoarea lor, ei se inalta pana la ceruri.

Daca vreun necaz se abate asupra lor, cartesc groaznic si ii invinovatesc pe toti. Daca li se intampla vreo nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu." Cel mandru este antihrist, lupta impotriva lui Dumnezeu, incepe cu "nevinovata" slava desarta si poate ajunge la absoluta satanizare. Sfantul Avva Dorotei ne istoriseste despre un frate de manastire din vremea sa, care apucand pe calea mandriei, si-a sfarsit viata nebun.
La inceput se mandrea inaintea celor asemenea lui, iar cand ceilalti frati aduceau lauda altcuiva inaintea lui, el il umilea si spunea: "Cine este acest frate? Eu nu socotesc pe nimeni vrednic decat pe parintele Macarie". Dupa o vreme insa, a inceput sa osandeasca si pe "Cine este Macarie? Eu socotesc vrednici numai pe Sfantul Vasile si pe Sfantul Grigorie". Dar monahul cel mandru nu s-a oprit aici.
Nu dupa multa vreme, el a inceput sa graiasca de rau in inima sa si pe acesti mari sfinti si sa socoteasca ca autoritati duhovnicesti numai pe sfintii apostoli Petru si Pavel. Avva Dorotei, vazand cum creste mandria in acest frate, i-a spus acestuia:"Frate, in curand vei grai de rau si pe sfintii apostoli".
Si intocmai, asa s-a si intamplat. Fratele cel mandru a inceput sa spuna: "Cine estePetru si cine este Pavel? Nimeni nu inseamna nimic decat numai Sfanta Treime". in cele din urma s-a mandrit insusi impotriva lui Dumnezeu, pierzandu-si mintile.
Adevarat graieste Sfantul Ioan Scararul, cand spune ca "mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, nascocirea dracilor, nimicirea aproapelui, maica osandirii, vlastar al laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergatoare a iesirii din minti, pazi-toarea pacatelor, pricina paraliziei duhovnicesti,izvor al maniei, [...] prilej de nemilostenie, [...] contabila amarnica, judecatoare necrutatoare, potrivnica lui Dumnezeu si radacina hulei."
Si in zilele noastre sunt multi oameni, care se inalta pe sine chiar impotriva lui Dumnezeu insusi si indraznesc sa huleasca preasfantul Sau nume. Nu sunt oare astfel de oameni ateii si necredinciosii, care asemenea nebunului din Psaltire spun:"Nu este Dumnezeu!" (Ps. 13, 1)? Multi contemporani ai nostri, din mandrie oarba si prosteasca, nu vor sa creada. Ei socotesc ca fiind o injosire sa se supuna ortodoxe.
Neputand sa indure batjocura necredinciosilor pentru ca, cred in "basmele Bisericii", ei se declara necredinciosi, oameni care s-au eliberat de orice ratiune omeneasca. Caci credinta este una dintre acele calitati rare, care il inalta pe om mai presus de animale. Fara credinta omul se prabuseste moral cu usurinta si devine mlastina a celor mai respingatoare miasme ale patimilor si pacatelor.
Sarmana omenire de astazi, pornita pe calea agonisitoare de pierzanie - calea mandrei necredinte, nu face decat sa ajute la venirea grozaviilor apocaliptice, care se vor abate asupra ei pentru lepadarea de credinta ortodoxa, din pricina necredintei, a patimilor si a mandriei satanice.
Arhimandrit Serafim Alexiev

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu